Preţul aurului

Spre sfârşitul mileniului trecut, guvernul român oferǎ unei societǎţi canadiene concesiunea exploatǎrii miniere a unei pǎrţi din munţii Apuseni.

In contextul actual, când existenţa planetei este pusǎ în pericol de consecinţele activitǎţii umane, dar mai ales de goana dupǎ profit cu orice preţ a marilor multinaţionale, proiectul de la Roşia Montana este un risc în plus. El reprezintǎ o ameninţare pentru toatǎ aceastǎ parte a Europei, dar în primul rând pentru oamenii de acolo.

Introducere în istoria aurului : blestemul aurului

In aceastǎ regiune a României, munţii sunt plini de minereuri : nichel, cupru, cobalt, uraniu, titaniu, argint şi, mai ales, aur. Sau ce a mai rǎmas din aur. Cǎci de 2000 de ani acest Eldorado din Carpaţi a alimentat în aur Roma, Viena şi Budapesta. In 1918 regiunea e recuperatǎ de statul român şi, în final, ultima exploatare de aur tradiţionalǎ, în galerie, este închisǎ în timpul regimului comunist.

Roşia Montana, situatǎ în centrul acestei regiuni, este prima localitate (anul 131) atestatǎ în scris din istografia romanǎ. Roşia Montana conţine : 900 de case, dintre care unele construcţii fortificate datate de secol XVI şi clasate monumente istorice, 7 biserici de diferite confesiuni şi 9 cimitire, precum şi galeriile romane vechi de 2000 ani unice în lume a cǎror interes istoric este în masurǎ sǎ-i determine pe arheologii din Toulouse de a construi o replicǎ, pro-memoria...

Aparutǎ în 1997, compania canadianǎ Gabriel Resources (numele s-a tot schimbat pe parcurs, o vom numi GR) a primit concesiunea zǎcǎmintelor din Munţii Apuseni (quadrilaterul de aur) pe douǎzeci de ani contra unei sume de... 3 milioane de dolari ! GR a fost creatǎ în Canada de cǎtre Frank Timis, cetǎţean australian de origine românǎ, foarte bine plasat în relaţiile cu mediul financiaro-politic român. Viitoarea exploatare va avea o cifrǎ de afaceri estimatǎ atunci la 3-4 miliarde de dolari : este vorba de cea mai mare investiţie minierǎ din Europa. Marile filoane o datǎ epuizate, astǎzi aurul este imposibil de obţinut altfel decât printr-o tehnologie industrialǎ modernǎ care poate extrage aur ascuns în 300 milioane tone de stâncǎ ! Consideratǎ rentabilǎ, metoda de excavare în terase oferǎ un « balast » ce va fi spǎlat cu nişte soluţii cianurate. Rezultǎ 1.5 gr pe tona de minereu, adicǎ un mic inel la un camion !

Dar aceastǎ « rentabilitate » are un preţ :

·                     strǎmutarea populaţiei din mai multe sate şi din localitatea Roşia Montana

·                     distrugerea unor munţi, ce vor fi raşi de pe hartǎ

·                     crearea unui bazin de retenţie a reziduurilor cianurate pe o suprafaţǎ de 600 ha, închis cu un baraj de pǎmânt de 200 m înǎlţime, pericol potenţial pentru tot sectorul (mai la vale, la doar 3 km se aflǎ oraşul Abrud) şi pentru apele freatice pe o razǎ de 120 km şi deci, prin infiltrare, pânǎ la Dunare

·                     pierderi iremediabile în domeniul arheologiei şi a patrimoniului arhitectural : sute de arheologi şi oameni de ştiinţǎ din întreaga lume protesteazǎ contra proiectului GR... dar Ministerul Culturii acordǎ în 2001 o descǎrcare arheologicǎ pentru o suta hectare fǎrǎ a ţine seama de faptul cǎ cercetarile nu erau terminate

Studiul de Impact asupra Mediului produs de Companie în 2003 (şi revǎzut parţial de atunci), document obligatoriu în cazul unui proiect de o asemenea anvergurǎ, este un ceaslov labirintic de 2500 pagini, plin de concluzii pripite şi contradictorii, o ţesǎturǎ de ne-adevǎruri şi de propagandǎ comercialǎ, abil ambalate într-un limbaj scientist. El nu rǎspunde corect chestiunilor de ordin tehnic, ecologic, arheologic, arhitectural şi uitǎ totalmente problemele sociale şi umane. A fost contestat de experţi internaţionali indenpendenţi, de academicieni... fǎrǎ succes. Deocamdatǎ, este singurul document ce slujeşte de bazǎ de discuţii în vederea obţinerii acordului de mediu din partea Ministerului. Ministrul Mediului din guvernul liberal Atilla Korodi a oprit aceste discuţii şi a respins studiul, dar noul ministru din noul guvern, Nicolae Nemirschi, l-a repus pe tapet. O datǎ acordul Ministerului obţinut, nimic nu va mai împiedica demararea lucrǎrilor, începutul dezastrului...

In anul 2000, câteva sute de localnici au creat ONG-ul Alburnus Maior (numele roman al Roşiei Montana) pentru a se putea opune în mod eficace proiectului companiei canadiene. Discursul lor e fǎrǎ echivoc : nu plecǎm, nimic nu e de vânzare ! Cea mai mare parte a bǎtrânilor nu pare gata de plecare : « ...soţul meu, unicul mei fiu, pǎrinţii mei sunt îngropaţi aici. Nu pot sǎ-i abandonez şi sǎ vinǎ sǎ-i dezhumeze cu buldozerele. Ce sǎ fac eu cu banii lor ? pentru mine, e prea târziu. Tot ce vreau, este sǎ fiu îngropatǎ lângǎ familia mea... »

In afacerea asta, statul român se mulţumeste cu un mic 18 %... iar re-ecologizarea zonei dupǎ încheierea exploatǎrii, în lipsa unor convenţii suficient de ferme şi transparente (contractul iniţial de concesiune a terenului cǎtre companie este secretizat din motive strategice !) riscǎ sǎ coste mai mult decât beneficiul adus. Speranţa de dezvoltare economicǎ a regiunii este de maximum 250 locuri de muncǎ, dintre care câte pentru locuitorii Roşiei Montana ? Nu prea multe, ţinând seama de calificǎri, de vârsta şi de faptul cǎ vor fi fost mutaţi între timp ! Investiţia este pentru 16 ani şi apoi deşertul... nu tocmai dezvoltare durabilǎ...

In pofida acţiunilor asociative, a protestelor cetǎţenilor, a specialiştilor şi a personalitǎţilor culturale şi politice de pretutindeni, guvernul român nu a luat timp de ani de zile o decizie definitivǎ asupra proiectului GR, iar legea anti-cianurǎ nu a fost niciodatǎ pusǎ în discuţia parlamentului. In ultima vreme situaţia s-a ameliorat totuşi : certificate de urbanism obţinute în condiţii dubioase de cǎtre Companie au fost anulate de instanţǎ, ruşinoasa descǎrcare arheologicǎ a fost retrasǎ, studierea Dosarului de Mediu a fost suspendatǎ, numeroase hotǎrâri judecǎtoreşti definitive refuzǎ Companiei dreptul de exploatare... Dar aceastǎ provizorie acalmie nu trebuie luatǎ drept o victorie finalǎ : GR nu face decât sǎ efectueze o retragere parţialǎ, provizorie şi strategicǎ, dupǎ spusele directorului Alan Hill ; între timp, cum concesiunea obţinutǎ se întinde pe o suprafaţǎ mult mai mare decât teritoriul comunei Roşia Montana, compania a depus de curând alte şase noi cereri de deschidere de exploatare în regiune ; « suntem aici pentru a rǎmâne încǎ 25 de ani ! » declara acelaşi A. Hill, şi putem sǎ-l credem : dificultǎţile pe care le întâmpinǎ cu guvernul actual nu sunt obligatoriu menţinute cu viitorul guvern, iar canadienii au obişnuinţa lungilor conflicte de acest tip câştigate în cele din urmǎ (în Turcia, într-un context similar, compania a învins opoziţia localǎ şi a început exploatarea dupǎ... 20 de ani de luptǎ !) O agresivǎ campanie publicitarǎ inundǎ toate canalele media, ca un semn cǎ lupta e departe de a fi luat sfârşit.

Intre timp, GR continuǎ sǎ exercite presiuni asupra populaţiei pentru a-şi vinde, la preţuri ridicole, proprietǎţile, ce sunt ulterior abandonate sau demolate. Astfel, urbea se goleşte de locuitori, casele cad în ruinǎ, galeriile romane ameninţǎ sǎ se prǎbuşeascǎ, economia localǎ, deja precarǎ, este periclitatǎ în mod programatic şi o întreagǎ comunitate umanǎ, pauperizatǎ şi secǎtuitǎ, este rǎspânditǎ pe tot întinsul ţǎrii.

Indiferent de deznodǎmântul acestei istorii, drama umanǎ nu mai poate fi evitatǎ : localitatea pe jumǎtate pustie, între « migranţi » şi « rezistenţi », noţiunea însǎşi de Roşia Montana este pe cale de dispariţie.

Peste tot în lumea largǎ se întreprind mari proiecte care ameninţǎ situri naturale sau aglomeraţii urbane, dar pentru a se obţine rezultate (strategice) pe mǎsura sacrificiului.

La Roşia Montana, cu riscuri enorme, se golesc munţii pentru ca o companie privatǎ, strǎinǎ de ţarǎ şi de interesele ei, fǎrǎ experienţǎ proprie în meseria de minerit, sǎ facǎ beneficii de miliarde, iar cei de la faţa locului sǎ rǎmânǎ sǎraci pentru totdeauna.

Arh. Flaviu Barbacaru